Despre educația incluzivă cu Ștefan Dărăbuș, HHC România

Un dialog deschis despre copiii vulnerabili, nevoile acestora și educația incluzivă, cu invitatul săptămânii, Ștefan Dărăbuș, director HHC Romania.

Director regional la Hope and Homes for Children (HHC) şi coordonator de programe în Europa Centrală şi de Sud, Ștefan Dărăbuș este unul dintre românii frumoși și implicați, care fac lucruri mari pentru semenii lor.

În ciuda faptului că timpul său este unul extrem de prețios, ne-a răspuns cu multă amabilitate la câteva întrebări, legate de promovarea educației incluzive în contextul românesc actual.

Am discutat despre ce se poate face pentru a preveni handicapul să devină o barieră de comunicare afectivă sau comportamentală în rândul copiilor cu nevoi speciale, dar și despre implicare, sau importanța exemplului propriu.

Cum considerați contextul românesc actual,  în privința direcțiilor de acțiune pentru promovarea educației incluzive în România? Este acesta unul concret?

Din păcate răspunsul nu are cum să fie unul pozitiv. Concretețea pretinde acțiune și contururi ferme pentru chestiuni bine creionate. În primul rând, educația incluzivă nu are fundament în mentalul omului din pătura de mijloc. Asta, pentru că tușele de respingere a celor care sunt diferiți au încă o forță greu de conceput. Orice e altfel decât ceea ce percepem drept ”normal”, adică nevoile speciale pe care le au unii copii, proveniența lor modestă, sărăcia, cu toate nuanțele ei urât mirositoare și discordante ochiului obișnuit cu haine curate și cu fețe spălate, asta ca să nu mai vorbim de culoarea pielii – duc la realitatea respingerii săracilor, a rromilor, a celor cu dizabilități, din mediile percepute drept ”normale”. Și adulții, cei ca noi, părinții, formează aproape inconștient, deja ca un automatism, un front comun de ostilitate și oprobriu față de acei copii și tineri care ar trebui să fie, nu-i așa, incluși în formele convenționale ale educației de masă.

În privința direcțiilor de acțiune pentru promovarea educației incluzive în România, realitatea e că se vorbește mult, dar se face extrem de puțin. Vorba lui Caragiale: ”simt enorm și văz monstruos”, cam așa sunt de hipertrofiate percepțiile viscerale ale omului de rând atunci când e vorba de acei copii și tineri care au nevoie de educație, dar sunt altfel decât cei tipici.

Cred că suntem foarte buni la a vorbi mult despre abstracțiuni (și din păcate și conceptul de ”educație incluzivă” e unul abstract), dar lipsește transpunerea în concretul faptelor. Așadar, în teorie, suntem buni pe partea de educație incluzivă. Avem niște legi, le scoatem în față, dar legislația duce lipsă de specificitate. Legile-cadru nu sunt urmate de norme metodologice, cu clauze clare, cu definiri de responsabilități, cu responsabilizări, cu precizări asupra surselor financiare necesare punerii în practică a unui mediu educativ realmente incluziv. Sunt necesare barometre de progres, repere pentru monitorizarea de impact, concluzii și repoziționări strategice. Unde sunt toate acestea? În teorie. Și acolo rămân. Între timp, suntem ocupați cu vorbe.

Incluziunea socială ar trebui să ocupe un loc prioritar în cadrul politicilor generale. Ce părere aveți despre ariile sociale, în cazul nostru locurile de joacă, din punct de vedere al structurării lor? Conțin acestea suficiente echipamente de joacă pentru copiii cu nevoi speciale?

Asta e cu siguranță o întrebare retorică. Locurile de joacă în general sunt rarități în spațiul urban. Elementele de siguranță apar timid și sunt raportate încă la copiii tipici, nicidecum la cei cu nevoi speciale. Politicile generale au meteahna grea a lipsei de claritate și de specificitate. Adică trâmbițăm incluziunea socială pentru că dă bine, pentru că e o ingerință transmisă de la nivelul Uniunii Europene și pentru că suntem obligați să ne înscriem unui aquis comunitar, dar în fond, în miezul lucrurilor, știm că persistă o reținere față de copiii cu nevoi speciale, persistă rușinea familiilor care au copii cu nevoi speciale, ostilitatea publică nu se exprimă în cuvinte, dar se citește în ochi, în gesturi, în atitudini. Și atunci, părinții care au copii cu nevoi speciale mai bine-i țin închiși în case, în apartamente, sau îi scot foarte rar. Ariile sociale, locurile de joacă, sunt încă idealuri la care aspirăm relativ puțini oameni, cei implicați în proiecte sociale, cei direct afectați (copiii cu nevoi speciale și familiile lor). Pentru marea masă a populației, problema e infimă și tocmai de asta rămâne la stadiul de proiecție imaginativă a dorinței de a avea, de exemplu, locuri de joacă incluzive pentru cei cu dizabilități. Soluția este crearea programatică a acestor spații de joacă și punerea pe agenda publică a unui manifest atitudinal autentic, pragmatic, prin care copiii cu nevoi speciale să aibă acces la locuri de joacă în comunitate.

Ce înseamnă “nevoi speciale “concret, în cazul copiilor cu care interacționați alături de echipa dumneavoastră?

Pentru organizația Hope and Homes for Children, ”nevoile speciale” definesc orice tip de diversitate integrată naturii umane: ne referim la copiii cu dizabilități minore, medii, sau majore, la cei cu nevoi speciale de învățare, așa-zișii copii cu deficiențe de învățare, sau pur și simplu cei denumiți drept handicapați, termen pe care îl urâm din toți porii, pentru că are conotații peiorative și persistent negative. Am militat pentru impunerea schimbării terminologiei specifice domeniului dizabilității ființelor umane, pentru că, la ora actuală, denumiri atribuite oamenilor, precum ”handicapat”, ”retardat”, ”oligofren”, ”deficient” – au forța distructivă, plasează într-un registru denigrator oameni din jurul nostru a căror singură culpă e aceea că nu au avut norocul hazardului de a fi tipici, de a fi, nu-i așa, ”normali”…

Etosul organizațional specific pentru Hope and Homes for Children spune că orice formă de diversitate umană impune respect. Credem cu tărie că orice ființă umană, fie aceasta săracă, orfană, marcată de ghinionul unei vieți trăite în dizabilitate, sau îngreunată de abuzuri suferite din partea altora – orice ființă umană, așadar, are dreptul la demnitate, la o viață trăită între oameni. Credem că obtuzitatea aplatizării și a robotizării umane duce la mediocritate, la monotonie, la absența inovației, a creativității și, în cele din urmă, la dezumanizare. Suntem oameni prin capacitatea de empatie, de afecțiune, prin demnitate. Și de multe ori, cei percepuți drept ”diferiți” de normă sunt cei care rezonează mai profund la trăsăturile fundamental umane.

Care credeți că ar fi beneficiile introducerii unor astfel de echipamente de joacă în parcuri și arii sociale din punct de vedere integrativ?

Sunt beneficiile socializării pentru o populație obișnuită cu izolarea și cu segregarea. E avantajul lărgirii orizontului și al percepțiilor de partea copiilor tipici, al părinților acestora, precum și dialogul și conversația care se naște din apropiere, din proximitatea oferită de un spațiu comun de manifestare. Ar fi ca o trezire la realitate, o revenire dintr-o stare de stază. Cred că populația, în ansamblul ei, acea populație care se consideră ”normală”, suferă de autosuficiență, de supraestimarea propriului sine. Tendințele și prejudecățile contemporane susțin și încurajează canonizarea, bigotizarea socială, gândirea în cutiuțe și în sertărașe înguste, tot mai înguste, tot mai lipsite de perspectivă și de context. Raportarea la circumstanțe, raportarea la arbitrarul stării de normalitate a fiecăruia dintre noi sunt aproape de neregăsit în spațiul public, în discursul public, în dialoguri, care sunt tot mai puțin formative și tot mai mult dogmatice.

Dacă echipamentele de joacă pentru copiii cu nevoi speciale s-ar regăsi în parcuri, în ariile sociale, am crește gradul de înțelegere al populației în ansamblul ei. Ar fi, înainte de toate, un act de educație pentru omul obișnuit, iar mai apoi doar un mod de implicare în societate a celor cu nevoi speciale. Da, cu siguranță am fi într-o situație de întâlnire a două lumi care greu ajung față în față: cei puțini, ascunși, izolați, segregați, pe care destinul și hazardul i-a făcut să fie ”altfel”, pe de o parte, și cei mulți, obișnuiți cu un orizont în care diversitatea umană e tot mai absentă. De aici nu se pot naște decât lucruri și consecințe pozitive.

Care ar fi “actorii” câmpului social / educațional care ar trebui să ofere alternative pentru facilitarea trecerii la educația incluzivă?

Acțiunea și inițiativa individuală, în primul rând. De multe ori mă gândeam cât de inactivi suntem. Cât de obișnuiți să stăm pe margine și să cârtim suntem, privind la cei din teren, la cei care joacă un meci al vieții. De la fiecare dintre noi poate izbucni o scânteie care să facă diferența. Oriunde suntem. Într-o organizație, într-o firmă, la școală, la catedră, într-un cabinet medical, la biserică, într-un bar, sau într-un parc. Înconjurați de oameni, formăm și reformăm opinii, fie că suntem, sau nu, conștienți de asta.

Apoi, acțiunea publică, administrativă. Profesori, educatori, asistenți medicali, medici, preoți, părinți, politicieni, activiști sociali, tineri elevi, studenți – toți au partea lor de implicare posibilă, cu câte o cărămidă pe care să o pună la crearea acestui construct complex. Noi, cei din societatea civilă, putem propune reglementări, acte normative, proiecte de legi, metodologii, cadre de intervenție. Acestea sunt furnizate din societatea imediată, de la firul ierbii, din zona de activitate în care lucrăm zi de zi. Părinții copiilor cu nevoi speciale, familiile lor, ar trebui, de asemenea, să fie mai abrazivi, mai pregnanți ca prezență și în solicitări. Iar politicienii, dar și funcționarii publici, să preia concretețea propunerilor venite din teren, de la sursă și să le transpună în proiecte de legi și în cadre specifice de acțiune. Apoi, să avem sursele financiare și administrative care să facă astfel încât toate acestea să fie puse în operă și transformate în realitate. Așadar, e mult de făcut, sunt mulți la mijloc și parcursul e anevoios. Dar nu spun nicidecum că nu se poate. Spun, însă, că suntem de multe ori prea resemnați și prea împăcați, în sens negativ, cu așteptări de insucces în inițiative și lipsiți de ambiția de a duce lucrurile, proiectele, până la capăt.

Ați afirmat de curând pe blogul personal că “responsabilitatea socială s-a transformat într-un “must have” al companiilor medii și mari”. Este această responsabilitate socială direcționată suficient spre sferele de interes ale copiilor?

Începe să fie direcționată și spre interesul copiilor. Deși impunerile sunt parțial de imagine pentru companii, sau dictate de sistemul de fiscalitate, cred că oamenii cărora li se adresează și companiile sunt sensibili la modul în care lumea corporatistă rezonează la chestiuni ancorate în realitățile din jurul nostru. Dar și organizațiile non-guvernamentale, sau autoritățile de stat cu care fac parteneriate companiile medii și mari au un rol pivotal în direcționarea spre sferele de interes pentru care se leagă efectiv parteneriatele. Dacă ele au forța să impună un mod de lucru calat pe nevoile copiilor (în acest caz particular de care discutăm), atunci lucrurile se pot întâmpla corect. Și în beneficiul efectiv al celor mai vulnerabili dintre copiii pe care-i vedem în jurul nostru.

Credeți că perspectivele de gândire care conduc la implicare socială pot fi educate? Cum ne-am putea implica concret în asta?

Da. Cursuri facultative în școli, lecții de implicare civică în grădinițe, bazate pe exemple și pe situații dintre cele mai uzuale și concrete: cum avem grijă de cei de lângă noi, de exemplu. Explicând că, într-o societate, dacă celor din jurul nostru le e rău, nu are cum să ne fie nouă bine și din simplul motiv că trăim cu toții între oameni și ceea ce vedem ne marchează. Oamenii se pot implica concret în implicarea socială și educarea acesteia prin propriul exemplu, de asemenea. Mă refer în primul rând la relația copii-părinți. Iar mai departe, oricare dintre noi putem propune abordări noi în școală, în sistemul de sănătate, în stat. Mijloace sunt, doar să le vedem și să vrem să le impunem.

Un gând de încheiere pentru cititorii noștri?

Să ne facem mai mult timp pentru oamenii importanți din viețile noastre. Să fim mai deschiși la minte. Să vrem să învățăm întotdeauna și să acceptăm diversitatea umană. Pentru că asta ne face mai bogați. Despre asta e adevărata bogăție.

Mulțumindu-i invitatului nostru pentru timpul acordat, vă adresăm și vouă o întrebare: credeți că ne putem implica mai mult în educarea perspectivelor de gândire care conduc la implicarea socială?