Category Archives: oaspeti pe blog

Puterea exemplului personal schimbă comunitățile! Doru Dorobăț – Fitness Urban România

Interesul de care se bucură fitnessul urban în rândul populației  precum și popularitatea crescândă în rândul tinerilor a street workout-ului, ne-au condus spre Doru Dorobăț, reprezentantul Federației Mondiale de Street Workout în România, unul dintre promotorii cei mai persistenti ai fitnessului urban.

Doru DorobatFondator al Studio Fitness Urban Oraștie și Fitness Urban Grup România, inițiator al mai multor campanii care implică mișcarea în aer liber, printre care și  “ora națională de fitness”, acesta coordonează în prezent, alături de comunitățile locale Fitness Urban, amenajarea de parcuri de fitness și street workout în mai multe orașe din România.

Autor al cărții “Schimbare prin mișcare”, Doru a reprezentat țara noastră la Campionatul Mondial de Street Workout de la Riga (2013) și a participat la proiectul european “Fit your body, educate your  mind” de la Struga, Macedonia, pentru integrarea tinerilor în societate, prin sport.

Loftrek: Este cunoscută implicarea ta în promovarea street workout-ului în România. Ce te motivează și care crezi că este impactul activităților tale?

Doru: Pot spune că am făcut pionierat în promovarea antrenamentelor cu propria greutate în aer liber, pentru că am văzut-o ca pe o soluție în demontarea mitului că, dacă vrei să ai un corp frumos modelat trebuie să mergi într-o sală. Am dovedit prin puterea exemplului că poți să slăbești și să-ți modelezi corpul fără aparate, fără săli, fără costuri ridicate sau timp pierdut zilnic.

Mișcarea pe care am lansat-o în 2012 a contribuit la inființarea mai multor parcuri de street workout & fitness urban în țară, fapt ce a condus la o creștere a numărului de practicanți.

Am mai reușit să organizez două campionate naționale de street workout, ultima ediție am adus-o chiar la tv, și mă refer la Sport.ro lucru ce a adus un nou suflu în rândul celor care se antrenează cu propria  greutate.

Loftrek: Ești reprezentantul Federației Mondiale de Street Workout în România. Ce reprezintă această federație și ce obiective are?

Doru: Din 2012 am devenit reperezentantul Federației Mondiale în România, noi fiind a 13-a  țară afiliată, acum fiind deja peste 60 .

Pentru că viziunea mea era de a promova fitnessul urban și street workout-ul  în țara mea, mi-am spus că n-ar strica să le prezint planul meu celor de la federație, iar ei, după câteva luni de discuții și o întâlnire față în față la Riga in 2013, au fost de acord să-i reprezint în Romania.

Printre obiectivele noastre figurează atat crearea câte unui parc de street workout în fiecare oraș din țară, cat și organizarea de competiții de street workout și fitness urban.

Loftrek: Ai sesizat lipsa parcurilor de antrenament în aer liber și ai facilitat înființarea a 4 parcuri de fitness în România. Cum ai reușit?

fitness_urban_4Doru: Povestea parcurilor de antrenament începe odată cu momentul în care am vrut să aduc o schimbare în stilul meu de viață, mai exact să slăbesc și să duc un stil de viață activ. Atunci am sesizat că în Galați nu exista nici măcar o bară de tracțiune în vreun parc public, unde să mă pot antrena cu prietenii, ca să nu mai spun de altfel de aparate.

Soluția mea a fost să atrag atenția oficialităților și presei că lipsesc aceste parcuri și am făcut acest lucru printr-o pagină pe o rețea de socializare, în care strângeam like-uri, intitulata “Vrem training park în Galați”. Am promis că timp de două săptămâni strâng like-uri, și pentru fiecare dintre ele voi face 5 flotări în public. Am ajuns să fac astfel primul record național la flotări, eveniment bine primit de către presă și autoritățile locale, care au construit mai apoi, dupa schițele oferite de mine, un parc de street workout și încă trei de fitness urban.

După acest model, am legat comunități în țară și am demarat mai apoi o campanie de antrenament în care m-am implicat personal, reușind astfel să obținem două parcuri în Deva și Orăștie, precum și confirmări în Hunedoara și Craiova, iar la Iași, am câștigat finanțare pentru un parc, pentru care suntem în așteptarea unui teren de amplasare. Ultima reușită aparține comunității Fitness Urban Brăila, care a finalizat un parc de fitness urban din resurse proprii.

fitness_urban_1Loftrek: Ca instructor de fitness urban, auzi frecvent “vreau să slăbesc!”. Ce sfaturi ai pentru aceste persoane? Cum îi motivezi ca mișcarea sa le devină un mod de viață?

Doru: Nu există instructori de fitness urban. Sunt într-adevar și instructor și formator, însă ceea ce m-a ajutat în promovarea unui stil de viață sănătos a fost puterea exemplului, este singura care poate aduce schimbarea mult dorită de mine, în rândul tinerilor și nu numai.

Primesc des întrebări pe blogul meu fitnessurban.ro/blog/  despre cum putem să ne modelăm corpul cât mai repede. Recomand cu multă încredere articolele din seria “cea mai bună cură de slăbire, 1-2-3”  unde explic pas cu pas ce trebuie facut ca să reduci procentajul de grăsime și să ajungi să ai un abdomen plat. Feedback-ul primit ca urmare a acestor articole mă face să garantez că metoda funcționează.

Loftrek: Există abordări inter-guvernamentale pentru îmbunătățirea sănătății publice, cum ar fi Healthy Chicago din SUA. Ai vreun proiect care ar putea implementa această inițiativă și la noi?

Nu am niciun proiect și sincer cred că schimbarea trebuie să vină din mediul privat și nu din partea instituțiilor care sunt consumatoare de fonduri. Comunitățile pot să facă foarte multe lucruri dacă sunt implicate, și o vor face mult mai repede decât multe dintre instituții.

Loftrek: Bucureștiul s-a alăturat mișcării globale “Rețeaua Orașelor Sănătoase din Europa”. Ai fost implicat direct în această mișcare?

Doru: Nu, nu am nicio legătură. În București ne chinuim să găsim sprijin pentru un spațiu unde să amplasăm un parc de street workout pentru care am găsit  fonduri, însă birocrația ne împiedică deocamdată să trecem la realizarea lui concretă. Oricum suntem perseverenți, continuăm până reușim!

Loftrek: Ce părere ai despre conceptul 4F Circle – Generations Park, folosit de Echipa Olimpică a Germaniei? Dar despre echipamentul calisthenics?

Calisthenics_1_6tvDoru: Astfel de aparate de fitness ar trebui să se găsească în fiecare parc din țară. Am dovedit că sunt utile și cred că ar contribui enorm la promovarea mișcării în rândul tinerilor, dar și la combaterea sedentarismului și a obezității.

Loftrek: Un gând de încheiere pentru cititorii noștri

Doru: “Fit your body and educate your mind” este motto-ul după care mă ghidez și-l recomand tuturor celor care vor o schimbare în bine. Doar prin puterea exemplului personal poți schimba comunitățile în care traiești!

Loftrek: Este extraordinar să vezi cum oameni cu viziune și dorință de a schimba lucrurile în bine în România reușesc să facă acest lucru. Doru este un exemplu demn de urmat pentru schimbarea noastra a tuturor. Depinde de fiecare dintre noi să schimbăm lucrurile într-un mod constructiv. Fă și tu ceva în acest sens!

Copii obosiți și surmenați? Întreabă-te cât și în ce fel se joacă!

Cecilia ArdusătanUn dialog neconvențional despre joc și implicațiile acestuia în creșterea și dezvoltarea copilului, cu invitata săptămânii, Cecilia Ardusătan, psiholog-psihoterapeut atestat de Colegiul Psihologilor din România, specializată în psihoterapie integrativă, video-blogger pe teme de psihologie și de curând, autoare de cărți pentru copii.

Cât se joacă copiii noștri? Cum se joacă? Cu ce și în ce context? Iată câteva întrebări pe care ar trebui să și le pună orice părinte sau educator.

  • S-a tot vorbit despre importanța jocului în creșterea și dezvoltarea sănătoasă a copilului. Credeți că se impune o conștientizare asupra importanței, beneficiilor și funcțiilor sale?

În primul rând, ar trebui părinții conștientizați că privitul la TV și jocul haotic pe calculator, în neștire, este total nesănătos. Eu de aici aș porni. S-a dovedit științific că succesiunea de culori, prim-planuri, rapiditatea cu care se derulează acțiunea pe ecran este extrem de dăunătoare. Li se distruge copiilor exact ceea ce au ei nevoie pentru școală: atenția și răbdarea. Să nu mai vorbim de faptul că acești copii devin din ce în ce mai nefericiți. Ca efect vizibil, observați, fie copii care stau deoparte, semn clar că acel copil are dificultăți în stabilirea de conexiuni cu alții, fie copii extrem de violenți.

Prin jocul împreună cu adulții și nu numai, copilul învață despre relații! Părintele trebuie să fie răbdător cu copilul său până când acesta reușește să-și croiască “drumul afară din grota plictiselii și a lipsei de chef”. De multe ori, copiii sunt ignorați! Adulții “scapă” de ei, lăsând-i la tabletă și televizor, că așa “sunt cuminți”.

Părinții trebuie să înțeleagă că principala cale de comunicare a copiilor este jocul. Rolul adultului în joc poate fi minim, atât cât să ofere siguranță. Jocul are o semnificație profundă pentru copil, dar și pentru adult. Așa cum respirăm fără să ne gândim la acest lucru, copiii folosesc jocul într-un mod natural pentru a stabili o conexiune, pentru a-și întări încrederea în sine sau poate pentru a-și vindeca o suferință. De exemplu, un copil care are o boală și a fost traumatizat prin spitale, ajuns acasă, ia o păpușă și imită că-i dă o injecție, exact cum i s-a întâmplat și lui. Așa își materializează el trauma. Lăsați-l să o facă! Astfel copilul își descarcă emoțiile negative pe care le-a acumulat pe durata experiențelor prin care a trecut.

  • Aș dori să vorbim puțin și despre virtuțile psihoterapeutice ale jocului, care sunt mai puțin cunoscute, însă la fel de importante.

Psihoterapia cu copiii nu este așa de simplă cum pare. De cele mai multe ori, părinții vin cu copilul “că are probleme” și au așteptări nerealiste ca și cum terapeutul ar avea o “cheiță” de care copilul este tras și “gata”, problema a trecut! Dar, asta este o altă chestiune.

joacă 1Importanța terapiei prin joc este extraordinară. Copiii se exprimă foarte natural prin acest mod. Putem folosi desenul, plastilina, muzica, păpușile, povestea, dansul etc. De exemplu, unui copil îi vine mult mai ușor să comunice prin intermediul unei păpuși, decât să spună direct ceea ce îi este greu să exprime. În acest caz, păpușile oferă o oarecare distanță, e ca și cum nu ar fi vorba despre el și astfel, îi este mult mai ușor.

Jocul cu apa…nu doar în cabinet, ci și în spa-urile unde sunt tot felul de jucării gonflabile, are efecte uimitoare asupra copiilor. Un simplu lighean cu apă în care copiii să se joace cu jucării în miniatură îi relaxează fantastic. E întoarcerea în uter, unde am fost cei mai relaxați!

  • Cum ați caracteriza rolul locurilor de joacă? Este acesta unul decisiv în prevenirea obezității infantile?

Locurile de joacă sunt minunate, în ideea că facilitează interacțiunea liberă între copii. Sunt folositoare și atunci când părinții sunt prea obosiți, epuizați, iritați, după o zi grea la muncă. Decât interacțiunea cu un părinte iritat, plictisit, fără răbdare, mai bine interacțiunea cu alți copii în spațiile amenjate pentru joacă.

Desigur mișcarea zilnică previne obezitatea! Știm că statul la TV este un factor de risc în a dezvolta această problemă. Din punctul meu de vedere, o abordare holistică (hrană, disciplină, joc) are șanse mai ridicate de a avea efectul scontat în prevenirea obezității.

  • Există vreo “formulă” ideală de amenajare a  locurilor  de joacă din punctul de vedere al psihologului, în așa fel încât  beneficiile pe care le însumează jocul să fie cât mai condensate?

joacă 2Nu pot afirma că există o “formulă magică” în amenajarea locurilor de joacă, însă cred că ar trebui aduse la un loc acele resurse care să-i solicite cât mai mult fizic și intelectual. De asemenea, ar trebui ca amenajarea unui loc de joacă să fie una diversificată, care să-i ofere copilului multiple variante de a-și utiliza abilitățile fizice și cele mentale, care să nu îl plictisească și care să-i ofere posibilitatea de a se juca în cât mai multe feluri cu putință și, astfel de a-și dezvolta, alături de alți copii, creativitatea.

  • Ca psihoterapeut intrați frecvent în  contact cu problemele copiilor. Recent ați lansat o carte dedicată lor, intitulată “Magia fluturașilor”. Se poate face terapie prin joacă când vorbim de cei mici?

Cu siguranță se poate face terapie prin joc! Prin joc, terapia cu copiii are cele mai  bune rezultate!

Cartea mea recent apărută, “Magia fluturașilor” este foarte potrivită, mai ales, școlarului mic. În paginile acestei cărți, am oferit, într-o variantă extrem de atractivă, și pe înțelesul celor mici, câteva soluții la problemele cu care, cu certitudine, aceștia s-au confruntat sau cărora, în prezent, trebuie să le facă față: anxietate, timiditate, fobie socială, panică, diverse temeri sau frici. Astfel, prin intermediul poveștilor și simpaticelor animăluțe pe care cei mici le întâlnesc în paginile cărții, aceștia înțeleg că ceea ce îi deranjează nu este de nedepășit și că, alături de părinții lor, pot fi niște învingători.

  • Sunteți specializată în psihoterapie integrativă, creați strategii psihoterapeutice personalizate și oferiți viziuni noi de abordare integrativă. Cum considerați programa grădinițelor și școlilor primare din România în ce privește activitățile de joacă?

Din păcate, nu vreau însă să generalizez, dar încă în multe școli, pedagogia se bazează pe umilință. Aceasta nu înseamnă doar bătaie, astea sunt excepții. Umilința înseamnă și să-l pui cu mâinile sus în fața clasei, să îl jignești în fața colegilor, să îi distrugi, într-o formă sau alta, personalitatea pe care și-o construiește. Să nu uităm că, într-o măsură extrem de mare, copiii învață din exemple!

joacă 3În ceea ce înseamnă atitudinea față de joc, am constatat că este ignorată, mai ales în cadrul școlilor primare, dorința copiilor de a se juca cu ceilalți colegi. Dacă întrebi copilul mic ce îi place mai mult la școală îți va spune că pauzele în care se joacă. Dar pauzele sunt și așa prea scurte, și, în multe situații, învățătorii îi pedepsesc pe copii ținându-i pe durata puzelor în clasă, privându-i de bucuria de a se juca. Și astfel, copilul ajunge să urască școala. În plus de asta, în multe situații, maniera de predare este învechită și rigidă, punând prea puțin accentul pe joc, modalitatea prin care copilul învață și asimilează informațiile cel mai bine. Mai mult, copilul primește excesiv de multe teme pentru acasă care, din nou, îl privează de bucuria jocului. Nu este o situație normală, și ar trebui să atragă atenția factorilor abilitați. Pentru că, astfel, și vorbesc din experiența mea de psihoterapeut, copilul, sub presiunea școlii, ajunge la “burnout” și în cabinet și mă întreabă nedumerit de ce el nu are timp de joacă.

  • Un cuvânt de încheiere pentru cititorii noștri?

Vă mulțumesc că mi-ați dat șansa să îmi exprim câteva puncte de vedere. Concluziile trase în urma activității terapeutice nu sunt îmbucurătoare. Tot mai mulți copii obosiți, surmenați de presiunea școlii, ancorați mai mult în lumea virtuală decât în cea reală, sunt privați de bucuria jocului. Dragi părinți și cadre didactice nu uitați că, mai ales în prima copilărie, micuțul trebuie să se joace cât mai mult cu putință pentru a putea deveni, ulterior, un adult sănătos fizic și mental, capabil să facă față stresului cotidian. De asemenea, m-aș adresa părintelui: să nu uite că are sub aripa sa un fluturaș care va ajunge să crească mare. Astfel, el are datoria de a face tot ceea ce îi este în putință să-i ofere acestuia confortul fizic și psihic necesar unei dezvoltări armonioase.

Despre educația incluzivă cu Ștefan Dărăbuș, HHC România

Un dialog deschis despre copiii vulnerabili, nevoile acestora și educația incluzivă, cu invitatul săptămânii, Ștefan Dărăbuș, director HHC Romania.

Stefan-fullDirector regional la Hope and Homes for Children (HHC) şi coordonator de programe în Europa Centrală şi de Sud, Ștefan Dărăbuș este unul dintre românii frumoși și implicați, care fac lucruri mari pentru semenii lor.

În ciuda faptului că timpul său este unul extrem de prețios, ne-a răspuns cu multă amabilitate la câteva întrebări, legate de promovarea educației incluzive în contextul românesc actual.

Am discutat despre ce se poate face pentru a preveni handicapul să devină o barieră de comunicare afectivă sau comportamentală în rândul copiilor cu nevoi speciale, dar și despre implicare, sau importanța exemplului propriu.

Cum considerați contextul românesc actual,  în privința direcțiilor de acțiune pentru promovarea educației incluzive în România? Este acesta unul concret?

Din păcate răspunsul nu are cum să fie unul pozitiv. Concretețea pretinde acțiune și contururi ferme pentru chestiuni bine creionate. În primul rând, educația incluzivă nu are fundament în mentalul omului din pătura de mijloc. Asta, pentru că tușele de respingere a celor care sunt diferiți au încă o forță greu de conceput. Orice e altfel decât ceea ce percepem drept ”normal”, adică nevoile speciale pe care le au unii copii, proveniența lor modestă, sărăcia, cu toate nuanțele ei urât mirositoare și discordante ochiului obișnuit cu haine curate și cu fețe spălate, asta ca să nu mai vorbim de culoarea pielii – duc la realitatea respingerii săracilor, a rromilor, a celor cu dizabilități, din mediile percepute drept ”normale”. Și adulții, cei ca noi, părinții, formează aproape inconștient, deja ca un automatism, un front comun de ostilitate și oprobriu față de acei copii și tineri care ar trebui să fie, nu-i așa, incluși în formele convenționale ale educației de masă.

În privința direcțiilor de acțiune pentru promovarea educației incluzive în România, realitatea e că se vorbește mult, dar se face extrem de puțin. Vorba lui Caragiale: ”simt enorm și văz monstruos”, cam așa sunt de hipertrofiate percepțiile viscerale ale omului de rând atunci când e vorba de acei copii și tineri care au nevoie de educație, dar sunt altfel decât cei tipici.

Cred că suntem foarte buni la a vorbi mult despre abstracțiuni (și din păcate și conceptul de ”educație incluzivă” e unul abstract), dar lipsește transpunerea în concretul faptelor. Așadar, în teorie, suntem buni pe partea de educație incluzivă. Avem niște legi, le scoatem în față, dar legislația duce lipsă de specificitate. Legile-cadru nu sunt urmate de norme metodologice, cu clauze clare, cu definiri de responsabilități, cu responsabilizări, cu precizări asupra surselor financiare necesare punerii în practică a unui mediu educativ realmente incluziv. Sunt necesare barometre de progres, repere pentru monitorizarea de impact, concluzii și repoziționări strategice. Unde sunt toate acestea? În teorie. Și acolo rămân. Între timp, suntem ocupați cu vorbe.

Incluziunea socială ar trebui să ocupe un loc prioritar în cadrul politicilor generale. Ce părere aveți despre ariile sociale, în cazul nostru locurile de joacă, din punct de vedere al structurării lor? Conțin acestea suficiente echipamente de joacă pentru copiii cu nevoi speciale?

3Asta e cu siguranță o întrebare retorică. Locurile de joacă în general sunt rarități în spațiul urban. Elementele de siguranță apar timid și sunt raportate încă la copiii tipici, nicidecum la cei cu nevoi speciale. Politicile generale au meteahna grea a lipsei de claritate și de specificitate. Adică trâmbițăm incluziunea socială pentru că dă bine, pentru că e o ingerință transmisă de la nivelul Uniunii Europene și pentru că suntem obligați să ne înscriem unui aquis comunitar, dar în fond, în miezul lucrurilor, știm că persistă o reținere față de copiii cu nevoi speciale, persistă rușinea familiilor care au copii cu nevoi speciale, ostilitatea publică nu se exprimă în cuvinte, dar se citește în ochi, în gesturi, în atitudini. Și atunci, părinții care au copii cu nevoi speciale mai bine-i țin închiși în case, în apartamente, sau îi scot foarte rar. Ariile sociale, locurile de joacă, sunt încă idealuri la care aspirăm relativ puțini oameni, cei implicați în proiecte sociale, cei direct afectați (copiii cu nevoi speciale și familiile lor). Pentru marea masă a populației, problema e infimă și tocmai de asta rămâne la stadiul de proiecție imaginativă a dorinței de a avea, de exemplu, locuri de joacă incluzive pentru cei cu dizabilități. Soluția este crearea programatică a acestor spații de joacă și punerea pe agenda publică a unui manifest atitudinal autentic, pragmatic, prin care copiii cu nevoi speciale să aibă acces la locuri de joacă în comunitate.

Ce înseamnă “nevoi speciale “concret, în cazul copiilor cu care interacționați alături de echipa dumneavoastră?

Pentru organizația Hope and Homes for Children, ”nevoile speciale” definesc orice tip de diversitate integrată naturii umane: ne referim la copiii cu dizabilități minore, medii, sau majore, la cei cu nevoi speciale de învățare, așa-zișii copii cu deficiențe de învățare, sau pur și simplu cei denumiți drept handicapați, termen pe care îl urâm din toți porii, pentru că are conotații peiorative și persistent negative. Am militat pentru impunerea schimbării terminologiei specifice domeniului dizabilității ființelor umane, pentru că, la ora actuală, denumiri atribuite oamenilor, precum ”handicapat”, ”retardat”, ”oligofren”, ”deficient” – au forța distructivă, plasează într-un registru denigrator oameni din jurul nostru a căror singură culpă e aceea că nu au avut norocul hazardului de a fi tipici, de a fi, nu-i așa, ”normali”…

Etosul organizațional specific pentru Hope and Homes for Children spune că orice formă de diversitate umană impune respect. Credem cu tărie că orice ființă umană, fie aceasta săracă, orfană, marcată de ghinionul unei vieți trăite în dizabilitate, sau îngreunată de abuzuri suferite din partea altora – orice ființă umană, așadar, are dreptul la demnitate, la o viață trăită între oameni. Credem că obtuzitatea aplatizării și a robotizării umane duce la mediocritate, la monotonie, la absența inovației, a creativității și, în cele din urmă, la dezumanizare. Suntem oameni prin capacitatea de empatie, de afecțiune, prin demnitate. Și de multe ori, cei percepuți drept ”diferiți” de normă sunt cei care rezonează mai profund la trăsăturile fundamental umane.

1

Care credeți că ar fi beneficiile introducerii unor astfel de echipamente de joacă în parcuri și arii sociale din punct de vedere integrativ?

Sunt beneficiile socializării pentru o populație obișnuită cu izolarea și cu segregarea. E avantajul lărgirii orizontului și al percepțiilor de partea copiilor tipici, al părinților acestora, precum și dialogul și conversația care se naște din apropiere, din proximitatea oferită de un spațiu comun de manifestare. Ar fi ca o trezire la realitate, o revenire dintr-o stare de stază. Cred că populația, în ansamblul ei, acea populație care se consideră ”normală”, suferă de autosuficiență, de supraestimarea propriului sine. Tendințele și prejudecățile contemporane susțin și încurajează canonizarea, bigotizarea socială, gândirea în cutiuțe și în sertărașe înguste, tot mai înguste, tot mai lipsite de perspectivă și de context. Raportarea la circumstanțe, raportarea la arbitrarul stării de normalitate a fiecăruia dintre noi sunt aproape de neregăsit în spațiul public, în discursul public, în dialoguri, care sunt tot mai puțin formative și tot mai mult dogmatice.

Dacă echipamentele de joacă pentru copiii cu nevoi speciale s-ar regăsi în parcuri, în ariile sociale, am crește gradul de înțelegere al populației în ansamblul ei. Ar fi, înainte de toate, un act de educație pentru omul obișnuit, iar mai apoi doar un mod de implicare în societate a celor cu nevoi speciale. Da, cu siguranță am fi într-o situație de întâlnire a două lumi care greu ajung față în față: cei puțini, ascunși, izolați, segregați, pe care destinul și hazardul i-a făcut să fie ”altfel”, pe de o parte, și cei mulți, obișnuiți cu un orizont în care diversitatea umană e tot mai absentă. De aici nu se pot naște decât lucruri și consecințe pozitive.

Care ar fi “actorii” câmpului social / educațional care ar trebui să ofere alternative pentru facilitarea trecerii la educația incluzivă?

Acțiunea și inițiativa individuală, în primul rând. De multe ori mă gândeam cât de inactivi suntem. Cât de obișnuiți să stăm pe margine și să cârtim suntem, privind la cei din teren, la cei care joacă un meci al vieții. De la fiecare dintre noi poate izbucni o scânteie care să facă diferența. Oriunde suntem. Într-o organizație, într-o firmă, la școală, la catedră, într-un cabinet medical, la biserică, într-un bar, sau într-un parc. Înconjurați de oameni, formăm și reformăm opinii, fie că suntem, sau nu, conștienți de asta.

Apoi, acțiunea publică, administrativă. Profesori, educatori, asistenți medicali, medici, preoți, părinți, politicieni, activiști sociali, tineri elevi, studenți – toți au partea lor de implicare posibilă, cu câte o cărămidă pe care să o pună la crearea acestui construct complex. Noi, cei din societatea civilă, putem propune reglementări, acte normative, proiecte de legi, metodologii, cadre de intervenție. Acestea sunt furnizate din societatea imediată, de la firul ierbii, din zona de activitate în care lucrăm zi de zi. Părinții copiilor cu nevoi speciale, familiile lor, ar trebui, de asemenea, să fie mai abrazivi, mai pregnanți ca prezență și în solicitări. Iar politicienii, dar și funcționarii publici, să preia concretețea propunerilor venite din teren, de la sursă și să le transpună în proiecte de legi și în cadre specifice de acțiune. Apoi, să avem sursele financiare și administrative care să facă astfel încât toate acestea să fie puse în operă și transformate în realitate. Așadar, e mult de făcut, sunt mulți la mijloc și parcursul e anevoios. Dar nu spun nicidecum că nu se poate. Spun, însă, că suntem de multe ori prea resemnați și prea împăcați, în sens negativ, cu așteptări de insucces în inițiative și lipsiți de ambiția de a duce lucrurile, proiectele, până la capăt.

2

Ați afirmat de curând pe blogul personal că “responsabilitatea socială s-a transformat într-un “must have” al companiilor medii și mari”. Este această responsabilitate socială direcționată suficient spre sferele de interes ale copiilor?

Începe să fie direcționată și spre interesul copiilor. Deși impunerile sunt parțial de imagine pentru companii, sau dictate de sistemul de fiscalitate, cred că oamenii cărora li se adresează și companiile sunt sensibili la modul în care lumea corporatistă rezonează la chestiuni ancorate în realitățile din jurul nostru. Dar și organizațiile non-guvernamentale, sau autoritățile de stat cu care fac parteneriate companiile medii și mari au un rol pivotal în direcționarea spre sferele de interes pentru care se leagă efectiv parteneriatele. Dacă ele au forța să impună un mod de lucru calat pe nevoile copiilor (în acest caz particular de care discutăm), atunci lucrurile se pot întâmpla corect. Și în beneficiul efectiv al celor mai vulnerabili dintre copiii pe care-i vedem în jurul nostru.

Credeți că perspectivele de gândire care conduc la implicare socială pot fi educate? Cum ne-am putea implica concret în asta?

Da. Cursuri facultative în școli, lecții de implicare civică în grădinițe, bazate pe exemple și pe situații dintre cele mai uzuale și concrete: cum avem grijă de cei de lângă noi, de exemplu. Explicând că, într-o societate, dacă celor din jurul nostru le e rău, nu are cum să ne fie nouă bine și din simplul motiv că trăim cu toții între oameni și ceea ce vedem ne marchează. Oamenii se pot implica concret în implicarea socială și educarea acesteia prin propriul exemplu, de asemenea. Mă refer în primul rând la relația copii-părinți. Iar mai departe, oricare dintre noi putem propune abordări noi în școală, în sistemul de sănătate, în stat. Mijloace sunt, doar să le vedem și să vrem să le impunem.

Un gând de încheiere pentru cititorii noștri?

Să ne facem mai mult timp pentru oamenii importanți din viețile noastre. Să fim mai deschiși la minte. Să vrem să învățăm întotdeauna și să acceptăm diversitatea umană. Pentru că asta ne face mai bogați. Despre asta e adevărata bogăție.

Mulțumindu-i invitatului nostru pentru timpul acordat, vă adresăm și vouă o întrebare: credeți că ne putem implica mai mult în educarea perspectivelor de gândire care conduc la implicarea socială?